Portul popular muscelean este considerat unul dintre cele mai frumoase și mai armonioase costume populare din România. Ia musceleană, fotă și marama musceleană alcătuiesc un ansamblu unic prin sobrietatea lui, prin frumusețea simplă și prin măsura cu care au fost gândite toate ornamentele. Între dealurile Muscelului, între râurile Dâmbovița și Vâlsan, s-a născut un costum popular care a rămas unitar și neschimbat peste secole, purtat cu mândrie de femei ce au știut să transforme acul în condei și pânza în manuscris.
Puțini știu că maramele muscelene se vindeau cândva până la Sibiu și Brașov, fiind renumite pentru finețea lor aparte. Sau că fota albă de mireasă, țesută din mătase și fir ales, era purtată o singură dată, în ziua nunții, și apoi ascunsă ca un legământ între femeie și destin. În satele Muscelului, culorile fotei erau un cod al vieții: roșul tinereții și al sărbătorilor, negrul bătrâneții și al înțelepciunii, albul trecerii către o altă etapă a existenței.
Pentru mine, această poveste nu este doar trecut. Eu sunt musceleancă și cetățean de onoare al orașului Câmpulung Muscel, iar adevărata mea moștenire este această lume cusută în alb și roșu. În iile Flori de ie nu este doar meșteșug, ci o parte din copilăria mea, din cântecele ulițelor muscelene, din femeile care au învățat să scrie povești cu fir și ac.
Ia musceleană, deși croită simplu, ascunde un limbaj bogat. „Băgătură”, „pumnăș”, „fodori” – denumiri vechi care arată cât de adânc s-a înrădăcinat acest port popular. Cusăturile „în ruminească” sau „în punct bătrânesc” nu sunt simple tehnici, ci rugăciuni cusute, un alfabet al sufletului.
La mijlocul corpului, fota musceleană strânge întreaga poveste. Albă pentru mirese, neagră pentru bătrâne, roșie pentru tinerele care sărbătoresc viața. La început, decorul era sobru, cu linii verticale discrete, dar treptat a prins culoare și motive florale. Și totuși, frumusețea ei nu s-a schimbat: aceea a simplității care nu se laudă, ci se lasă descoperită.
Și marama musceleană, lungă și albă, din borangic sau bumbac, cobora pe umeri ca o binecuvântare. O femeie din Muscel fără maramă era ca o floare fără parfum. Marama nu era doar podoabă, ci semn de noblețe și de rugăciune, o punte între pământ și cer.
Frumusețea portului popular muscelean a inspirat artiști și poeți. Carol Popp de Szathmari și Nicolae Grigorescu au pictat țărănci muscelene ca pe niște icoane vii. Theodor Aman spunea că nu a văzut nicăieri țărănci mai distinse. Iar Nichita Stănescu, fascinat de plaiurile muscelene, spunea că „sunt scrise în poezie înainte de a fi scrise pe hartă”. Ei nu au văzut doar un costum popular, ci un mod de a fi, o noblețe simplă și eternă.
Aceeași noblețe am simțit-o și eu atunci când am creat Flori de ie. Nu a fost un exercițiu de modă, ci un act de memorie. Am vrut ca ia musceleană să nu rămână ascunsă în cufere, ci să strălucească la Paris, la New York, la Tokyo. Am vrut ca fota albă să fie privită din nou ca o bijuterie, ca marama să fluture pe fruntea femeilor de azi cu aceeași demnitate. În fiecare colecție Flori de ie există un fragment din Muscel, din această simplitate care are chip de regină.
Astăzi, când ating o ie musceleană, nu ating doar o pânză. Ating umărul mamei mele, mâna bunicii mele, glasul satului meu. Și dacă portul muscelean doare, este pentru că ne obligă să ne întrebăm: mai știm noi să fim atât de simpli și atât de frumoși?
Eu cred că da. Câtă vreme există oameni care mai poartă iile noastre, câtă vreme există priviri care se opresc în fața unei fote, câtă vreme există mâini care mai știu să țese o maramă, frumusețea aceasta nu va muri.
Pentru că Muscelul nu e doar o bucată de țară. Muscelul este o stare de grație. Și odată ce l-ai atins, odată ce i-ai purtat portul, nu te mai poți desprinde de el. Te doare, te răscolește, te îndrăgostește. Ca raiul.
Nu întâmplător Regina Maria a purtat ia românească ca pe o coroană invizibilă. Ea a înțeles că noblețea nu vine din aur, ci din simplitatea țesută de mâini de femei. Așa cum regina a făcut din ie un simbol al identității naționale, așa și Flori de ie duce mai departe această moștenire, cu aceeași convingere: frumusețea adevărată are chip de regină.
Eu sunt Muscelul care respiră prin fiecare ie și tu ești povestea pe care ea o așteaptă. Ia musceleană nu e doar haină, e inima mea cusută pentru ca tu să n-o uiți niciodată. Frumusețea aceasta nu e de ieri, nu e de azi. E de veacuri. Și va fi câtă vreme o vei purta pe umeri ca pe o regină.
Eu cred că lumea se poate vindeca dacă învață din nou să poarte simplitatea cu demnitate. Muscelul mi-a dăruit o moștenire: să șlefuiesc visuri în alb și roșu și să le las lumii ca pe un legământ.